Istoria cânepii în România datează de două mii de ani. Urme ale acesteia pot fi găsite în cărțile vechi păstrate în majoritatea mănăstirilor din țară.
Până la cel de-al Doilea Război Mondial, majoritatea produselor de bază erau încă fabricate din cânepă: haine, frânghii, vele, furaje pentru animale și chiar alimente.
Calitatea superioară a cânepei românești se bazează pe calitatea solului, pe climă și pe principalele soiuri folosite Dacia Secuieni și Zenit.
Pomponius Mela, un istoric latin din secolul I, vorbește despre un festival trac. "Ei aruncă în focurile care îi înconjoară semințe al căror miros provoacă amuzament".
Solinus, un geograf roman din secolul al III-lea, menționează, de asemenea, un obicei similar. "În timpul prânzului, mirii înconjoară turma, aruncă în foc semințele de buruieni pe care le posedă și trăiesc o bucurie beată după ce sunt loviți de mirosul lor."
Andrei Oișteanu afirmă în "Narcoticele în cultura română" că dacii și tracii cultivau cânepă și o foloseau în ritualuri, mai ales la nunți.
Pe lângă această tradiție îndelungată, industria cânepii se dezvoltă rapid la nivel mondial de câțiva ani. Motivul este simplu, puterea sa terapeutică și ecologică poate contribui la îmbunătățirea sănătății noastre și a mediului înconjurător.
Experții sublinează că nu doar războinicii au fost cei care consumau canabis, ci si preotii, acei calugări zalmoxieni care intrau in transă pentru a "comunica cu zeii". Aceștia sunt ascetii numiți kapnobotai, cei care merg prin fum. Mircea Eliade crede că "umblator prin fum" se referă la extazul produs de arderea plantei de canabis, despre care vorbește Herodot, "Ion Horațiu Crisan a precizat în" Spiritualitatea geto-dacilor.
